Dezvățăturile lui Cristian Bădiliță

Suntem parcă dintotdeauna prinși în veșnicul spectacol al alegerilor – pe toate canalele se fac / desfac / refac alianțe politice dintre cele mai spectaculoase, atacurile nu țin cont de chiverniseli morale cuvenite iar armele sunt dintre cele mai diverse, fiind întrebuințate cu o dexteritate „proverbial balcanică”. Ca de fiecare dată, se simte nevoia unui nou suflu, oamenii vorbesc despre alternativă, în timp ce societatea în ansamblul ei pare să joace feste istoriei (a câta oară?) și să-i pregătească în chip fatal o altă surpriză. „Instituțiile statului” se află în continuă ofensivă, dând impresia că promiscuitatea prezentului își conjugă existența sub semnul unui ultimatum. Am de câteva zile imaginea aceasta a unui joc video neinspirat, unde next level nu implică verticala ci e doar o multiplicare la nesfârșit a acelorași acțiuni sortate din start eșecului.

Nu știu cum s-ar putea reinstaura firescul. Uneori, e drept că încep să am dubii cu privire la propria mea grilă de valori. Și totuși rămân cu încrederea că încă mai întrevăd ceva din calea ce trebuie urmată. Într-adevăr, modernitatea – fie sub toate formele ei! – pare să-și fi semnalat demult neputințele. Omul contemporan este ultra-specializat, e „actantul” ingineriilor nano, e dedicat carierei până la epuizare, prețuind tot ceea ce poate fi supus schematizării, clasificării. Însă o asemenea atitudine îl apropie de Toma Necredinciosul prin instaurarea rațiunii în absolut toate domeniile de cunoaștere. Ar fi interesat să cuantifice frumosul și nu să-l trăiască, să patenteze un algoritm de conversie al celor mai nobile dintre sentimente. Cel mai nobil dintre sentimente, iubirea, se joacă pe paliere diferite, ce nu rareori se intersectează. Sintagma „liberului arbitru” este din ce în ce mai des greșit-uzitată, funcționând iluzoriu-magic sub forma unui sceptru din vechimi ori precum un laser în mâna eroilor de bandă desenată.

Ieșiți din iureșul caruselului, privirea fixează linia orizontului, parcă incapabilă de a percepe aparițiile certe, întâlnirile providențiale. Spațiul livresc echivalează cu una dintre ultimele redute. Și în societate, dar mai ales aici ar putea avea loc re-întâlniri cu rostul firesc al persoanei. Suntem actanții unui cerc vicios în cadrul căruia blamăm „factorii de decizie” (am ajuns din nou pas cu pas la același limbaj de lemn!), fără a ne pune întrebarea fundamental existențială – care e rostul meu în toată această ecuație? Îmi afirmam cu un alt prilej convingerea că omul prezentului nu își va găsi motivațiile unei existențe normate de sfera eticii până când nu se va reîntoarce cu fața spre valorile creștine. În fața posibilității unei asemenea recuperări ontologice, Tradiția Răsăriteană este extrem de bogată în exemple vii. Însă de facto o asemenea reorientare presupune mai întâi un moment de explozie, conștientizarea crizei și… dezvățarea.

Îndrăznesc să cred că toate afirmațiile de mai sus se leagă convingător de paginile unei cărți aparte, apărută în 2016 la Editura „Tracus Arte”. Autorul acesteia, Cristian Bădiliță, nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind bine cunoscut drept teolog, eseist, traducător și poet. „Dezvățăturile” lui Cristian Bădiliță echivalează cu un palimpsest: au această capacitate fantastică de a săpa atât pe verticală cât și pe orizontală, presupunând continuu un raport de intercondiționare cu marile texte ale culturii universale. O asemenea intertextualitate se naște dintr-un ludic asumat și bine stăpânit. Formal, cartea nu uită formula dinspre care a plecat, mai precis cea a unui caiet-jurnal, în paginile căruia se regăseau texte policrome și desene. Dincolo de tonul cumva ultimativ – „E grăitor faptul că verbul românesc «a învăța» provine din vitium, «vițiu», apucătură, deprindere negativă. De ce au transformat românii viciul în învățătură, adică negativul în pozitiv? Oare așa stau lucrurile? Oare viciul să-și fi întos cămașa pe dos ori, dimpotrivă, și-a păstrat-o ca atare, schimbându-și doar numele? Învățătura, pentru români, a rămas un viciu, o apucătură, o sminteală și, drept urmare, se impune anularea ei prin devățătură. Dezvățătura este adevărata șlefuire sufletească, smulgerea din rădăcină a Viciului primordial, contracararea blestemului, dez-vițierea.”, volumul mărturisește metaforic realitatea unui atelier, în spațiul căruia teologul se întâlnește cu filologul și filosoful Cristian Bădiliță. Lectura mi-a adus aminte de poezia programatică a lui Blaga, poate chiar de textul vehiculat la clasă de majoritatea profesorilor de liceu – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Ei bine, Cristian Bădiliță înțelege să își raporteze propria existență la realitatea misterului experiat. Discursul său se apropie fericit atât de rostirile scurte ale stoicilor, însă are și ceva din lumina scrierilor răsăritene: „Un pom nu «face» nimic toată ziua și totuși înflorește, înfrunzește, rodește. «Făptuirea» naturii e altfel decât a noastră. Noi proiectăm, ne încordăm voința, trudim, naturii îi iese. Niciodată nu voi scrie o carte mai frumoasă și mai adevărată, mai necesară decât înfrunzirea unui pom”. Însă pentru a păstra în suflet o asemenea „corolă de minuni”, ar trebui existe un echilibru perfect între „motorașele sufletului” – după Avva Macarie există patru la număr: voința, conștiința, intelectul și facultatea de a iubi. Cunoașterea ancorată strict într-un pragmatism de ordin material echivalează cu un adaos de cunoștințe fără o motivație reală, ceea ce va conduce la aprofundarea ignoranței. „Dez-cunoașterea” e posibilă în afara socialului. La urma urmelor – „Diferența dintre un ins civilizat și un necioplit nu ține de comportament sau de educație. Acestea sunt efectele secundare, consecințe, nu cauze. Diferența constă în dorința de cultivare sau de îmbunătățire sufletească”.

Societatea românească e însă în mod fatal legată pe mai departe de orașul-comunist din „Balanța” lui Băieșu, se zbate într-un gri fatal. Interesantă este apetența autorului pentru judecăți simple dar tăioase: „Gradul de civilizație (dar și starea psihică) a unui om se recunoaște după mers. Românii merg șleampăt, chinuit, împrăștiat, întâmplător, ca și cum deplasarea ar fi o povară sau ar căra pietre în buzunar. Femeile au în general privirile plecate, iar atunci când înaintează parcă își ascund picioarele. Și femeile și bărbații merg cu obidă, fără acea plăcere de a merge pe care o remarci la occidentali. În fond, mersul e actul estetic uman cel mai vizibil”. Unde mai pui că – „Multă lume se defulează criticând România. Înainte de a ne lansa în diatribe și a denunța paiul / bârna din ochii celorlalți trebuie să ne întrebăm: 1. avem noi înșine competența maximă în meseria noastră pentru a condamna incompetența altora?; 2. avem noi înșine legitimitate pentru a formula critici: operă serioasă; recunoaștere din partea specialiștilor etc.?; 3. ne facem noi înșine datoria așa cum se cuvine?; 4. ne respectăm semenii, facem tot posibilul pentru a îmbunătăți realmente viața în România? Dacă nu îndeplinim noi înșine aceste exigențe atunci automat criticile noastre la adresa altora sunt nule și neavenite”. Dar evident, paginile volumului nu sunt interesate de această dimensiune decât în măsura de a provoca ruptura față de o falsă tradiție care în timp s-a dovedit a fi păguboasă. Omul-nou de care vorbește autorul e mai degrabă omul al cărui Chip a re-cunoscut restaurarea, în termenii părintelui Dumitru Stăniloe. Cel puțin în această cheie am citit eu cele aproximativ o sută douăzeci de pagini ale unei cărți nu tocmai confortabile. Dar îmi aduc aminte de Cioran care spunea că „O carte trebuie să zgândăre rănile, ba chiar să le provoace; o carte trebuie să fie un pericol” – asta într-o primă  fază deoarece ulterior ea trebuie să te situeze în „Livadă”: „Fericiți cei bogați în Duh, căci al lor va fi rodul Livezii. Fericiți cei ce râd, mai ales când sunt călcați în picioare. Veselia îi va mântui. Fericiți cei blânzi și curajoși, căci blândețea lipsită de curaj e ca moartea fără înviere. Fericiți cei neînsetați și neînfometați de dreptate, căci dreptatea nu-i decât iluzie și pierdere de timp”. Panseurile acestui (pseudo)micro-tratat al dezvățăturilor are drept stâlp de susținere încrederea că adevărata filosofie constă dintr-o neîntreruptă raportare la Dumnezeu: „Un fragment din Scrisoarea lui Iacob (1,5-8) care spune mai mult decât toată istoria filozofiei (traduc un pic colocvial): «Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, să ceară de la Dumnezeu (care dăruiește simplu tuturor, fără să ne scoată pe ochi) și i se va da. S-o ceară cu credință, neîndoindu-se deloc. Pentru că cine se îndoiește seamănă cu valul mării purtat de vânt și zvârlit de colo-colo»”. Doar astfel „noi suntem întunericul alb al lumii”.

 

Marius Manta

 

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s