„Memorialul durerii”, conjugat dinspre trecut către prezent

„Memorialul durerii”, conjugat dinspre trecut către prezent

 

Prezentul deformat al unui popor ce pare a nu se mai regăsi în datele unui nou context internațional defavorabil. Aparenta libertate ce poate nivela conștiințe. Promisiunea unei Europe ce din păcate sucombă cu fiecare decizie asumată. Lipsa de vivacitate, voința îndârjită de a face totul în contratimp cu firescul. Normalitatea îmbracă forme viciate, conștiințele slăbesc. Un derapaj ce pare că nu mai ia sfârșit, teama de asumare a adevărului.

Cu o altă ocazie, plecând dinspre considerente literare, ajunsesem să conchid că fenomenul postmodern, dincolo de jovialitatea și inteligența ludică a discursului, deși determinat evident de financiar și relațiile dintre giganții transfrontalieri, va fi revenit către viața cotidiană, asupra căreia a avut consecințe nefaste imediate. Nefiind deloc un nostalgic al vremilor pre-decembriste, nu am cum să nu constat lipsa de coerență și dezumanizarea totală a prezentului. Așezați în fața unor comportamente-matrici, trasate mai mult sau mai puțin vizibil, rămânem defetiști, rareori compulsivi, perdanți majori ai unei Europe zdruncinate de propriile ipocrizii. E un joc surd, kafkian, în cadrul căruia subzistă cele mai ciudate simbioze. Un extras din al doilea volum al „Memorialului durerii” – „întuneric și lumină”: „Mai bine de cincizeci de ani, Ion Gavrilă Ogoranu a fost urmărit și prigonit de Securitate. Până a închis ochii a simțit mușcătura lor. În anul 1951, prin sentința nr. 685, Gavrilă este condamnat la moarte, în contumacie. Securitatea nu-l găsește și-i afișează sentința pe ușa casei părintești, din satul Gura Văii. Au mai fost și alte condamnări. Cu puțin timp înainte de a muri, în 2005, Ion Gavrilă Ogoranu mi-a trimis ultima sa carte, în care se afla un răspuns scris de la o bancă din Brașov, care-i comunica: «Nu vă putem acorda un împrumut, având cazier și fiind condamnat la moarte». În timp ce bravul partizan avea menținute toate condamnările din lupta lui anticomunistă – cel care i-a judecat pe cei din Făgăraș, colonelul de justiție Nicolae Valeriu Sitaru, era avansat la gradul de general-maior în februarie 1990”. Același Ion Gavrilă Ogoranu, conducător al rezistenței din Munții Făgăraș, cu cel mai voluminos dosar de urmărire la CNSAS, s-a confruntat imediat după Revoluția din ’89 cu lipsa de rațiune a societății. Dacă e să dăm crezare lui Octavian Paler, Ion Gavrilă Ogoranu cobora în București, în noaptea dintre 23-24 decembrie, dintr-un tren venit din Ardeal, pentru ca a doua zi să se îndrepte către porțile Televiziunii. Se aștepta să aibă acces în Studioul 4, de unde și-ar fi dorit măcar să înregistreze un mesaj. Ajungând într-un final față în față cu crainicul George Marinescu, acesta l-a întrebat contra cui a luptat în Munții Făgăraș și i-a recomandat să-i trimită o mică biografie. Deși s-a conformat și a trimis-o în interiorul Televiziunii, bătrânul nu a primit niciun răspuns. Alții trebuiau să fie atunci la cârma istoriei…

„Memorialul durerii” e poate singurul act veridic de demnitate în fața atrocităților comise de comuniști. Personal, spre sfârșitul anilor de liceu, începeam să urmăresc primele episoade ale „Memorialului”, eram interesat să îmi completez colecția revistei „Memoria”, nu scăpam totodată „Sfera politicii” (sper ca memoria să nu îmi joace feste!) și „Dilema”. Le amestecam nedorit din pricina vârstei. Ulterior, aveam să aleg altfel… „Memorialul durerii” a fost, desigur, un fenomen! Început în 1991, el ar fi trebuit să numere doar opt episoade. Totuși, grație profesionalismului Luciei Hossu Longin, spre final (dacă se poate vorbi de un final) avea să numere 208 episoade. „Memorialul durerii” e în același timp și un act de dreptate, cu siguranță cel mai puternic demers jurnalistic pentru recuperarea adevărului. Din 2008, parte a informației de până atunci a fost remontată, autoarea adăugând o serie nouă compusă din – „Seria neagră”, dedicată torționarilor și o alta – „Memorialul Bucureștilor”, de-a lungul căreia au fost prezentate demolările prin care a trecut capitala. Textul de față este prilejuit în fapt de „aniversarea” celor 25 de ani de existență a emisiunii. Recunosc, două-trei zile nu am știut cum să abordez acest subiect deoarece Lucia Hossu Longin e și semnatara a două volume, cu aceeași titulatură, apărute la „Humanitas”. Pe piață au fost disponibile totodată pentru scurt timp și un set de dvd-uri, aducând laolaltă episoadele cele mai importante ale Memorialului. Nu am știut dacă e mai util să îmbrac haina criticului literar și să mă opresc asupra cărților ori dacă să evoc impresiile personale pe care mi le-a stârnit această incursiune în bolgiile disperării comuniste. Apoi, în după-amiaza zilei de 27 august, TVR 2 a încercat să omagieze cei 25 de ani de existență printr-o incursiune în „laboratoarele” emisiunii. Au fost invitați în studio Lucia Hossu Longin – în calitate de realizatoare, Manuela Cernat – critic de film, Radu Preda – Președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Dănuț Iacob – participant la Revolta de la Brașov, Nicolae Ciurică – ultimul supraviețuitor al rezistenței din munți și Octav Bjoza – președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. În paranteză fie spus, deși am așteptat cu sufletul la gură difuzarea acestui „omagiu” adus Memorialului, am fost din start profund dezamăgit de prestația istoricului Adrian Cioroianu, în calitatea sa de moderator, care parcă voit evita întrebările incomode, tăia avântul celor care ar fi putut vorbi… prea mult. Sau prea multe. Ori poate să fi fost din partea-mi doar o prea subiectivă înțelegere. Repet, poate greșesc, însă la sfârșitul programului am experimentat sentimentul unui învins. Nu au fost rostite nume ce ar fi putut deranja, nu s-a mers până la capăt pe firul unei logici inițial asumate. A fost momentul când mi-am dat seama că nu mă pot apropia de „Memorialul durerii” altfel decât subiectiv, mărturisindu-mi deschis admirația față de eforturile disperate ale Luciei Hossu Longin, depuse în timp, construind cumva o altă Catedrală a Neamului, interesată de dimensiunile cele mai profunde ale acestuia. Frumusețea unei lumi pierdute și imposibil de recuperat se întregește așadar deopotrivă prin cărțile editate la „Humanitas”, cât și prin box-set-ul de dvd-uri.

Interesantă e „construcția” volumelor – nu pot trece peste aceasta: ambele compun un fel de palimpsest, ce adună pe layere diferite fapte probate prin interviuri și menționarea unor descoperiri atestate cu mijloace moderne, fapte ce ulterior sunt contextualizate și comentate. Din start așadar, autoarea pare să lase evenimentele să curgă, neaducând în prim plan arhitecturi savante. E, desigur, alegerea cea nimerită, demonstrând pentru încă dată frumusețea și spiritul de sacrificiu ale unui caracter. Un scurt inventar al subiectelor: Rezistența din Munți, mișcările studențești, Procesul „Marii Finanțe” (procesul unor magnați de la Uzinele Reșița), Procesul Demnitarilor din Guvernul Antonescu – cu un focus pe Mircea Vulcănescu, Procesul Elitelor Politice, Deportarea, Colectivizarea, Momentul Brașov și spre final Evenimentele de la Timișoara. Sunt de multe ori așezate față către față portrete ale torționarilor (se desprind figurile lui Alexandru Nicolski și Gheorghe Crăciun) cu portretele unor mari caractere (Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu etc.). Am lăsat la  urmă poate capitolul-nucleu al celor două volume, dedicat Sistemului concentraționar din România comunistă. „O hartă care ar consemna toate locurile de suferință românească ar trebui să aibă peste două sute de cruci. Noi ne vom referi azi doar la marile centre penitenciare. Jilava, Fortul 13, a fost ridicată în anul 1884. În taluzurile fortului, în adâncul pământului, au fost săpate celebrele celule are Reduitului. Jilava a fost temniță de tranzit și loc de execuție. Aiudul, închisoarea curată a morții, cea mai mare din spațiul concentraționar, era un sicriu, un vestigiu arhaic al unui trecut penitenciar medieval, populat cu oameni. La Aiud, în Zarcă, au fost închiși generalii, legionarii și demnitarii guvernului Antonescu. A fost o închisoare a intelectualilor. Râmnicu-Sărat, o închisoare destinată recalcitranților, treizeci și șase de celule, treizeci și șase de deținuți îngropați de vii. Un deținut politic, este vorba de Corneliu Coposu, a stat aici opt ani fără a vorbi cu nimeni, într-o izolare totală, când a ieșit din Gulag a început să învețe să vorbească. Temnița din Sighet data din anul 1897, reorganizată în anul 1950 ca închisoare a elitei politice românești. Din arhipelagul ororii, Pitești a fost insula cea mai odioasă, în care s-a experimentat reeducarea prin tortură pe loturi de studenți. Botoșani, închisoare politică din anii 1960, sediul pentru deținerea reprezentanților partidelor politice…” Urmează, desigur, Gherla, Canalul Morții (Dunăre-Marea Neagră) ș.a.m.d. Totuși, în față nu trec totuși odioasele mijloace de tortură, deopotrivă fizice dar mai ales psihice, ci rezistența morală și spirituală ale țăranului / intelectualului de atunci, apetența acestora pentru dreptate și demnitate. (Constat cu amărăciune acum că nu am înțeles nimic din trecut. După atâția ani de luptă cu nebunia comunistă, după ce a reușit cu prețuri imposibil de asociat cuvintelor să își păstreze demnitatea, un om precum Octav Bjoza e nevoit să înceapă pentru încă o dată lupta, să se alăture în prezent referendumului pentru modificarea Constituției în care se dorește precizarea fermă că cei doi soți care compun o familie trebuie să fie un bărbat și o femeie).

Cioran era convins de faptul că o carte adevărată are menirea de a provoca o rană în sufletul cititorului. „Memorialul durerii”, realizare supra-omenească unică în Europa, ar fi putut aduce împăcarea „trecutului recent” cu prezentul. Din păcate, sper ca viitorul să mă contrazică, personalitățile politice ale vremii sunt apariții de hârtie, interesate doar de interese personale. Personal, înclin să cred că nu voi mai scrie niciodată despre acest subiect. Fie și dacă parcurgi doar paginile celor două episoade ce vorbesc explicit despre „furtul morților” din spitalele de la Timișoara – chestiune rămasă parcă voit nerezolvată, ajungi să nu te mai miri deloc de chipul distorsionat al prezentului. Și să cedezi.

 

Marius Manta