Harap Alb Continuă

Harap Alb Continuă

 

Mai rămăseseră câteva zile până la Bacalaureat 2016. Unul dintre elevii cărora am avut plăcerea să le predau purta cu mândrie sub braț revista de benzi desenate „Harap Alb Continuă”. I-am văzut de la depărtare acel logo distinct… Într-una din pauze mi-a răspuns cu mult aplomb la întrebările pe care i le-am adresat. M-am prefăcut curios, nu i-am spus că, la rândul meu, fusesem cumva „prins” demult de lumea aceasta plină de culoare. Mi-a justificat de ce „așa ceva se citește”, introducând printre argumente și ideea conform căreia „rămâne de datoria noastră” să sprijinim cum putem produsele autentice, care ne-ar putea reprezenta cu adevărat „în afară”. Firește, probabil era același băiat care prin clasa a zecea se arăta plictisit și demotivat – la ce bun să mai citească „Povestea lui Harap Alb”? La ce i-ar fi servit așa ceva în viață? Și pentru încă o dată, profesorul se simțea dator să re-construiască un ditamai edificiul de „dovezi”, dar fără a arunca în luptă care cumva clișeele bine cunoscute. E drept, pe de altă parte, mi-aduc aminte cum, de-a lungul anilor de gimnaziu, generația noastră a manifestat o adevărată apetență pentru celebrele „Pif” și „Rahan”. În jurul lor se crease o adevărată bursă, „tranzacțiile” se făceau doar între cei „inițiați; parcă altfel îți venea și să înveți când colecția ți se întregea cu încă un număr… Urmau certuri cu părinții, eventual celebra (celebră pentru acei ani, firește!) schemă cu „vândutul sticlelor” pentru noi și noi asemenea provocări… Revenind, într-adevăr, deși cumva uitată (dar nu întru totul!) în regimul comunist, „banda desenată” a fost una dintre Cenușăresele literaturii. Însă într-adevăr, banda desenată e o formă de literatură. Și nu e vorba neapărat despre o literatură exclusiv a adolescenților – ea se adresează în aceeași măsură unor lectori competenți, având repere estetice solide dinspre mai multe arte, ținând cont de faptul că una peste alta, comicsurile combină minunat cel puțin literatura, desenul (evident, digitalizat), dar și arta de a tipări în condiții optime, conform scopului urmărit. În acest punct nu ar trebui să uităm care cumva că suntem sub auspiciile unei economii transfrontaliere, dominată de giganți. Unde doresc să ajung? Mai mult ca sigur, o investiție inteligentă într-un proiect de lungă durată – așa cum s-a dovedit a fi și „Harap Alb Continuă” – presupune și arta marketingului agresiv, care să fie în stare să aducă un asemenea produs autohton printre aparițiile de tip Marvel.

Cu o micro-istorie deloc de neglijat, „HAC” („Harap Alb Continuă”) a devenit un conglomerat de reușite, un concept în sine. Revista e mai mult ca sigur punctul de maxim interes, nucleul în jurul căruia se adună două site-uri, o pagină facebook, un magazin (deocamdată doar online) destul de ofertant, cu promoții inteligente, care te țin în priză. Am intuiția că echipa HAC a re-impus deja un brand cultural, a semnat Renașterea unui erou ce a ieșit cu mult din „viața de hârtie” a lui Ion Creangă. În principiu, o asemenea revistă era datoare să vină cu ceva nou pe piața aventurilor. Până la urmă, deloc regretabil, număr de număr, statutul lui Harap Alb se apropie din ce în ce mai mult de condiția super-eroilor din revistele americane, deși autorii benzilor desenate de față nu pică nici în greșeala de a-i conferi personajului principal puteri cu totul neverosimile. Scenariul pare la început unul simplu, pentru primele patru numere acesta urmărind desfășurarea cunoscută a evenimentelor. Evident, interesul cade acum mai mult pe desen și pe dinamica personajelor. Totuși, fiecare număr propune și o mică poveste, un soi de second story, în cadrul cărora aflăm originile adjuvanților. Aceștia sunt rebotezați, aduși într-o onomastică cu resorturi străvechi-simbolice: Miron pentru Gerilă, Lardea pentru Flămânzilă, Mîrza pentru Setilă, Baian pentru Păsări-lăți-lungilă, Haiganu pentru Ochilă, Mara pentru fata Împăratului Roș. Începând cu numărul cinci, cadrul poveștii inițiale se dilată, coordonatele temporale par paradoxal a se multiplica (deși evident în basm aveam deja de-a face cu un timp mitic) într-un univers ale cărui legi par să nu mai fie știute nici de zeități. Astfel, Harap Alb, asemenea prietenilor săi, parcurg un nou drum al cunoașterii. De această dată lumea nu se subordonează doar axei „savoir” – „faire”; Harap Alb e nevoit să caute Vocea Rațiunii pentru a stăpâni vocile interioare disonante. „HAC” e oarecum în același timp și un inteligent și savuros joc guvernat de reguli pe care tu, din postura de cititor, ești invitat să ți le reprezinți în funcție de propriul bagaj cultural. Semiotic, întreaga lume despre care vorbim destăinuie printr-un tainic limbaj chiar categoria „operei deschise”. Ceea ce este realmente interesant este faptul că, rămânând originali, creatorii lui HAC îi cointeresează și pe iubitorii „Lord of the rings”, „Star Wars” etc. Sunt și astfel de frânturi ce vin dinspre mainstream, în timp ce lumea fictivă în adevăratele ei resorturi pare mai degrabă a proveni dintr-o „mitologie a locurilor”, înțelegând prin aceasta tocmai disponibilitatea creatorilor de a combina mituri și credințe populare. Registrele stilistice sunt variate, lexicul e bogat în arhaisme, în timp ce toponimele, hidronimele sunt cu adevărat spectaculoase, conglomerând Harta unui ținut cu toate paradoxurile sale. Să mai poposim pentru câteva rânduri asupra scenariului – poate cel mai mare merit este acela de a nu fi alunecat în kitsch ori în capcana de a pastișa pățanii demult dimensionate. Actanții circulă, condițiile sociale se schimbă spectaculos dar evită fericit telenovela. Apar moroi, pricolici, zâne, copaci cu atribute omenești, Samca (Marțolea), solomonari, iele, eroi și zei. În afara acelor second stories pe care le semnalam, revistele HAC conțin și alte seriale ce reușesc să formeze sub forma  unui puzzle tocmai această lume arhetipală, cu vădite accente și superstiții împrumutate, după cum am mai zis, din mitologiile popoarelor balcanice. Printre seriale: „Legenda lui Dragobete”, „Noaptea morților” (mi-a adus aminte de „Walking Dead”), „Știma apelor”, „Măiestru Buiestru”).

După cum aflăm dintr-unul dintre editoriale, încă de la început, în echipa „HAC”, se aflau nouă desenatori, doi scenariști și Mihai Ionașcu, cel care a dat direcția revistei prin materialele explicative. Nefiind de specialitate, chiar dacă nu mă pricep punctual la aspectele tehnice ce țin de ilustrația revistei, aș exclama simplu că aceasta este la cel mai înalt nivel. Și dacă tot am ținut să subliniez existența unui adevărat concept HAC, atunci ar trebui și să semnalez prezența în paginile publicației  a unui capitol extrem de interesant care reface istoria desenatorilor lui Harap Alb, încă din antebelic (Ary Murnu) și până către volumul lui Sandu Florea „În lumea lui Harap Alb”. Evident, există o pagină dedicată răspunsurilor adresate fanilor care sunt invitați la a contribui și direct la realizarea revistei prin materiale care să-i reprezinte. Măcar spre final ar trebui să amintim și prezența unui „Laborator HAC” în cadrul căruia sunt prezente informații referitoare la capitole de mitologie… „HAC” pare să intereseze într-o lume dominată de vizual, de efecte și explozii, de multă, multă culoare – o lume dorită de a-și asuma Voința de a fi.

Una peste alta, „Harap Alb Continuă” are toate șansele de a fi noul „Pif”, de a ridica cu adevărat standardele benzii desenate și de a aduce o asemenea Cenușăreasă la banchetul literaturii autentice. Pe mine m-au convins, le urez sute de numere și multe generații pe care să le însoțească!

Marius Manta